Ce am invatat despre mine cand am avut mana in ghips

S-a intamplat! Desi, credeam/speram/vroiam sa nu fiu niciodata in postura unui om cu mana sau piciorul in ghips, iata-ma exact in aceasta situatie! M-am gandit mult daca sa scriu sau nu despre acest lucru pe blog sau sa postez pe facebook, de fapt chiar am incercat sa fiu cat mai discreta si sa nu afle prea multe persoane despre patania mea – e lesne de inteles, nu vroiam sa dau explicatii, socoteala, “ce s-a intamplat?”, “ahh, ce nasol!”, “te doare?” sau sa aud glume pe aceasta tema and so on.

Dar acum, cand am terminat de o saptamana si cu ghipsul, mi-am dat seama [in timp ce faceam dus si eram cufundata in gandurile mele – dusul fiind unul dintre cele mai stimulative medii :)] ca as putea trage niste concluzii dupa aceasta experienta. Pentru mine, a-ti rupe mana sau piciorul (sau orice alt os) era o experienta groaznica si insuportabila. Numai ideea ca va fi nevoie ca doctorul sa-mi “traga” de mana sa-mi puna osul la loc ma ingrozea!

Dar cum viata nu-ti ofera mereu ceea ce vrei, ci mai degraba ce ai nevoie, iata ca exista si experiente neplacute din care inveti despre tine mai mult ca oricand:

1. In primul si in primul rand afli ca Snowboardul nu se invata pe partii abrupte! :) Acum ca e clar ca mi-am fracturat mana (cotul) pe o partie de ski/snowboard  trebuie sa va spun:

Incepatori, si cand zic incepatori ma refer la toti care nu au facut ore cu un instructor si vor sa se avante singuri, ATENTIE! Stiu ca pare simplu sa-ti pui placa in picior si sa o tai la vale pe partie, dar cand dai de o partie inclinata si nu stii sa-ti controlezi centrul de greutate sau sa franezi ..  e de rau! Cel putin un cot se disloca!

Toate tacticile, tehnicile si sfaturile instructorului trebuie insusite foarte bine inainte de a te avanta pe o partie de experimentati. Stiu, in Romania nu exista aceasta delimitare, insa in Austria sunt partii usoare si grele iar eu, bineinteles, am aterizat unde nu trebuia.

2. Am experimentat un nou nivel de durere fizica. Si asta nu e putin lucru. Sa va spun de ce: durerea m-a lasat fara glas si fara respiratie, as zice aproximativ … nu stiu exact cat, pare o vesnicie … am ramas intinsa pe zapada, buimaca de cap, gandidu-ma non-stop “mi-am rupt mana, mi-am rupt mana!” As fi vrut sa tip, dar parca nu puteam, as fi vrut sa ma misc, dar parca eram tintuita de pamant. Cred ca eram in stare de soc. Oricat de mare ar fi durerea, reusesti cumva sa o suporti. Te ajuta toata adrenalina care se varsa instant in sange. Creierul stie imediat ca esti in pericol si trage toate semnalele de alarma.

3. Inveti sa te descurci in situatii limita – toate gandurile ilogice, negative impreuna cu toata adrenalina care se varsa in sange + circumstante nefavorabile (limba straina, fara acte la mine, foarte mult de mers pana la baza partiei pentru ajutor, frica de spitale) = disperare si panica. Frica este una dintre cele mai intense emotii; ea, ca emotie are menirea de a ne mentine in viata, insa atunci cand se transforma in panica, gandurile irationale se instaleaza, iar rationalul zboara pe geam. Ai doar o clipa la dispozitie sa te scuturi de toate si sa incepi sa te contentrezi pe ce e de facut si nu pe ceea ce simti.

Desi nu mai stiam de capul meu si de unde sa o apuc (nu ma mai puteam da cu placa, incurcam alti sportivi,etc.) pana la urma am constientizat ca trebuie sa mergem pana la cel mai apropiat punct de unde sa cer asistenta in continuare. Pe placa nu mai aveam cum sa alunec, asa ca am mers pe jos (greu, de altfel, pentru ca booti alunecau foarte tare pe zapada) pana cand mi s-a instalat senzatia de “rau”. Norocul meu a fost ca ne oprisem chiar langa un punct de ajutor. De acolo, a fost simplu. M-au transportat cu snowmobilul pana la capatul partiei si de acolo cu ambulatanta. Yeeii, placerea mea! NOT.

4. Inveti sa faci fata durerii – inveti ca durerea este intr-adevar fizica, dar ca poate fi intesificata sau diminuata cu ajutorul puterii mintii si al autosugestiei. Cand simti durere prelungita (mai mult de 24h) inveti sa ii faci fata, inveti sa o accepti ca pe ceva natural, ca un efect al accidentului si dezvolti mecanisme de aparare.

P.S. doctorul din Stuhleck nu a vrut sa-mi dea analgezice si eu n-am insistat, ca oricum nu prea sunt adepta lor. Cat timp am avut adrenalina in sange, a fost bine, dupa aceea .. a trebuit sa lupt cu ea pana la urmatoarea vizita la medic.

5. Inveti sa faci fata frustrarilor zilnice - cand ai o mana in ghips ai dintr-o data o sumedenie de limitari: nu poti sa faci multe lucruri singur (surprinzator de multe!) de la imbracat, la spalat si prins parul, sireturi, deschis capace de sticla, taiat carne, inchis sutien, etc. si dintr-o data toate cele multe  se transforma in mici frustrari. Poate te enevezi primele 2-3 zile, dar dupa ce te gandesti ca mai ai de stat inca 27 de zile asa … revii la sentimente mai bune si incepi sa gasesti solutii.

In 2 saptamani, am invatat sa fac lucruri cu mana stanga pe care alta data le gaseam imposibile sau foarte incomfortabile.

6. Inveti sa ii lasi pe altii sa te ajute - pana te dezmeticesti din adrenalina si pana incepi sa abordezi situatia in mod rational, poate chiar si dupa aceea, ai nevoie de ajutor. Trebuie sa fie cineva acolo sa te ajute, sa-ti faca viata mai usoara cu toate chestiile pe care nu le poti face. Daca tii mortis (ca mine!), le poti face si singur, evident, dar te asigur ca e de 10 ori mai greu si foarte obositor.

7. Inveti cat de greu e sa fii expus, judecat si cum e sa ai un handicap, chiar si temporar – a fi expus, vulnerabil (ca atunci cand vorbesti in public sau esti pe o scena) nu e usor si iti trebuie curaj sa o faci. Cand esti nevoit sa faci asta este si mai greu. Te scoate de tot din coltul tau de confort si nu ai ce face decat sa ii faci fata. De obicei ceea ce simti e mila si empatie din partea celorlati, insa trebuie sa fii pregatit sa o primesti.  Daca esti ca mine, un om care nu prea a acceptat mila .. e mai greu. :)

8. Iti testezi limitele - eu sunt genul de persoana care prefera sa se confrunte cu problemele/situatiile in care se gaseste.  De aceea, mi s-a parut absolut normal sa incerc sa pastrez cat mai mult din rutina zilnica si sa fac lucrurile care imi plac. Asadar, am hotarat ca voi participa la o conferinta legata de job, desi trebuia sa calatoresc cu avionul, sa-mi car bagajele, sa gasesc haine office pe care sa le pot imbraca (nu puteam purta nimic cu maneca), sa ma imbrac singura and co. A fost greu? Da, poate mai greu si mai frustrant decat as fi dorit, dar am vrut sa-mi testez limitele si sa-mi demonstrez mie ca pot.

Am aflat multe despre mine intr-o luna de zile si sunt sigura ca poate sunt chiar mai multe decat atat insa, inca nu le realizez. Dupa ce se aseaza lucrurile, o sa vad totul si mai limpede. Deci, all in all, poate cel mai important lucru pe care l-am aflat este ca frica mea de accidente si spitale era mai mare si mare ingrozitoare decat in realitate. Orice ar fi, orice frica ai avea, atunci cand esti pus fata in fata cu “inamicul” – cumva, corpul si psihicul uman isi mareste capacitatea de adaptabilitate si isi gaseste resursele necesare sa ii faca fata cu brio.