„Nu mă mai regăsesc în cariera mea. Mă simt pierdut/ă, nu mai știu cine sunt.”

Cum se simte când ești în pragul unei redefiniri profunde a carierei și a propriei identități

„Totul e bine pe hârtie: carieră, venit, statut. Dar eu? Eu nu mai știu cine sunt.”

Această frază am auzit-o de zeci de ori în ultimii ani în spațiul de lucru cu clienții mei.
Uneori vine însoțită de o neliniște surdă. Alteori de insomnii, anxietate, sau chiar un nod în gât care persistă zile întregi. Alteori vine cu o furie mută, greu de direcționat.

Este o stare greu de pus în cuvinte, dar foarte prezentă, mai ales după pandemia care a reconfigurat tăcut relația noastră cu munca, timpul și cu noi înșine.

E mai mult decât o criză profesională

Mulți oameni ajung în acest punct după ani de muncă, adaptare și performanță.
Au învățat să fie „buni profesioniști”, „colegi de încredere”, „angajați valoroși”, dar undeva, în acest drum, și-au lăsat o parte importantă din ei în urmă.

Când lumea s-a oprit în 2020, mulți dintre noi ne-am trezit, pentru prima oară, singuri cu noi. Fără agende pline. Fără trafic. Fără interacțiuni zilnice care să ne hrănească. Doar noi și senzația că viața noastră profesională nu mai are sens.

Și asta a fost începutul.

Cum știi că ai ajuns în acest punct?

• Ești tot mai irascibil(ă) sau detașat(ă) față de ceea ce faci
• Nu mai vezi sensul în activitatea ta, chiar dacă înainte o iubeai
• Ai o senzație de lehamite profundă legată de job, dar nu știi ce altceva ai putea face
• Îți vine să pleci, dar nu ai unde
• Ai impresia că știi să faci doar „un singur lucru” și de acel lucru nu mai poți
• Te simți vinovat(ă) că nu ești „recunoscător/oare” pentru tot ce ai
• Ai atacuri de panică, dificultăți de concentrare, un sentiment constant de neadecvat
• Ai nevoie de mult mai multă energie pentru a face lucruri care cândva îți erau ușoare

Toate aceste trăiri sunt normale într-un proces de dez-identificare de un rol profesional care nu te mai reprezintă.

Ce simte un om în acest proces?

Cei mai mulți clienți cu care lucrez ajung la mine după o perioadă de „tăcere internă dureroasă”, în care ceva din ei strigă după o viață cu sens, dar raționalul încă ține frâiele.
Și e firesc să fie așa, pentru că ceea ce urmează e necunoscut. E neliniștitor. E vulnerabil.

Iată câteva stări frecvente:

• Frica de prăbușire: „Dacă nu mai știu cine sunt, ce mai rămâne din mine?”
• Anxietate de perspectivă: „Dacă renunț la ce am, cum o iau de la capăt?”
• Rușine: „Toți par că știu ce fac. De ce tocmai eu m-am pierdut?”
• Neîncredere: „Nu cred că pot să fac altceva. N-am altceva de oferit.”
• Singurătate: „Nimeni nu pare să înțeleagă ce mi se întâmplă.”
• Gol interior: un sentiment de „fără direcție”, uneori trăit ca amorțeală

Și toate acestea sunt semne nu că ești pierdut(ă), ci că ai început să ieși dintr-o identitate veche.

Ce se întâmplă de fapt?

Identitatea profesională nu e doar „ce scrie pe LinkedIn”. Este o structură întreagă: cine ești, cât valorezi, cât ești acceptat(ă), ce înseamnă să ai succes. Când această structură începe să se clatine, e firesc să simți că se cutremură totul. Dar adevărul este că acest haos interior e doar partea de mijloc a transformării.

• Partea în care nu mai ești cine erai
• Dar încă nu știi cine devii

Este o zonă de tranziție, de alchimie profundă. O zonă care nu cere răspunsuri imediate, ci curajul de a rămâne prezent(ă) cu ce apare.

Recomandare. Citește și articolul „Ar fi trebuit să fac altceva cu viața mea.”

Cum să te raportezi la această stare?

Nu te forța să „iei decizii mari” în această fază. Ci lasă-ți spațiu să te asculți cu adevărat. Să-ți simți fricile, furia, nevoile nespuse.

Poate e momentul:

• să-ți pui întrebări, nu să găsești răspunsuri
• să te întrebi ce parte din tine ai lăsat în urmă ca să „reușești”
• să stai cu durerea de a nu mai ști, pentru că din ea va încolți o nouă direcție

Uneori e nevoie de un martor. De cineva care să îți țină spațiu fără să încerce să „te repare”.
Asta fac eu în sesiunile de coaching transformațional: nu îți dau o hartă, ci merg cu tine în întuneric, până încep să apară propriile tale lumini.

Nu ești defect(ă). Ești în tranziție.

Știu cât de tentant e să vrei „să-ți revii”. Să-ți pui din nou masca de funcționare.
Dar poate că nu e nevoie să-ți revii, ci să-ți revii la tine.

Dacă ești în acel punct în care totul pare că se zdruncină, să știi că nu ești singur(ă).
Și că exact acest punct e locul unde începe o viață mai autentică.

Dacă simți că ai ajuns în acest loc…

… și vrei să explorezi ce se întâmplă cu tine într-un spațiu conținător, empatic și blând,
te invit să-mi scrii. Nu pentru a găsi imediat „soluții”, ci pentru a începe o conversație adevărată, de la om la om.